De ce uneori
dorim să pretindem că avem nasul mai lung decât al altcuiva şi că suntem mai
vrednici? Urăsc momentele în care cineva care a făcut o greşeală să îl arate cu
degetul pe cel ce a greşit asemănător. Puteam zice că urăsc persoana, dar s-ar
fi înţeles că şi eu mă cred mai bun ca şi cel ce a greşit. Există nişte
proverbe cu lungul nasului propriu şi cu conştientizarea bârnei din ochiul
propriu şi nu din cel al vecinului, deci încă din tradiţia veche populară se
cunoşteau adevăratele valori morale şi spirituale. Realitatea poate fi atât de
mizeră când oamenii devin murdari. Ştiu că toţi greşim, dar mai ştiu şi că avem
dreptul să ne îndreptăm şi obligaţia de a nu judeca pe altul, însă e mai greu
când orgoliul şi invidia intervin.
Ştiţi ce am
învăţat recent: să nu mă încred în nici un om, cu toţii mă vor dezamăgi la un
moment dat, intenţionat sau din greşeală, oricum ştiu că şi eu pot dezamăgi,
persoanele care mă iubesc nici ele nu pot fi cu mine mereu şi fiind oameni
normal că pot şi ei greşi, însă Dumnezeu e cel în care pot să mă încred mereu,
El nu m-a dezamăgit niciodată încă de mică când îl rugam lucruri banale ca
orice copil. Am înţeles că pentru a-mi fi ascultate rugăciunile, trebuie să îmi
doresc lucruri folositoare, trebuie să încerc pe cât posibil să merit şi să mă
îndrept de fiecare dată când cad şi greşesc, dar mai ales trebuie să-i iert pe
cei ce mă rănesc. El este drept, corect şi cel mai important este răbdător.
Nu-i pot înţelege răbdarea, căci eu când mă supăr pe cineva îmi vine în momentul
acela să îmi pierd cumpătul, dar El are răbdare cu miliarde de oameni, fie
că aceştia cred în El, fie că nu şi îl batjocoresc, deci aceasta consider că
înseamnă iubirea infinită. Noi, oamenii, de ce nu putem încerca măcar din când
în când să fim răbdători cu cei ce ne greşesc, să le înţelegem acţiunile,
să ne punem în locul lor, este cumva supraomenesc? Aşteptăm mereu iertare şi înțelegere, dar de câte ori oferim şi noi acestea?
